Zece zile într-un spital din Londra

spital (58).JPG

Viața a făcut să fiu nevoit să stau zece zile într-un spital de copii din Londra, mai exact în spitalul Evelina, chiar în centrul Londrei, pe malul Tamisei, față în față cu bătrânul turn Big Ben. Scriu aceste rânduri pentru că am fost plăcut impresionat de ceea ce am descoperit acolo. Tot personalul care lucrează acolo s-a dovedit a se comporta într-o manieră caldă și prietenoasă atât cu copiii cât și cu aparținătorii. Dincolo de pregătirea profesională foarte bună, de rigoare și atitudinea permanent binevoitoare a personalului medical, am văzut oameni care îndrăgeau ceea ce făceau. În toate aceste zece zile, în special la asistentele medicale care aveau grijă de copii nu am văzut o urmă de acreală sau de sictir pe chipurile lor, nici o grimasă de dezgust, nici o enervare sau ton ridicat, nu tu indiferență sau spate întors dacă spuneai sau cereai ceva. Indiferent de țara de proveniență și de culoare, personalul de acolo era politicos, zâmbitor, calm și în general gata să spună ceva ca să mai aducă un zâmbet sau o alinare copiilor sau părinților care erau cu ei.

Când doctorii veneau la vizita de dimineață era un prilej de bucurie pentru că maniera în care-mi vorbeau mă ajuta să mă focusez pe lucrurile pozitive, pe pașii în direcția bună, pe speranță, chiar dacă și lucrurile negative erau prezentate și aliniate deopotrivă. Se întrevedea omul și caracterul, căutau și o relație bună cu pacientul și aparținătorii. Nu am văzut la ei grandomania, aroganța, răceala și distanța pe care o întâlneam la unii medici din țară.

S-a întâmplat foarte des să văd părinți veniți în toiul nopții cu copiii lor bolnavi, mari sau mici, bandajați, perfuzați, cu tuburi ce intrau sau ieșeau prin năsucuri sau gurițe, cu fire și cabluri care le monitorizau permanent semnele vitale. Pentru acești părinți spitalul pune la dispoziție, gratuit, o bucătărie cu minimul necesar de mâncare: pâine, unt, dulceață, ceai, cafea, pahare, cuțite, lingurițe de plastic, fierbător de apă, prăjitor de pâine, frigider. Toate acestea erau asigurate zilnic, proaspete, fără să scoți o liră din buzunar.

Lângă noi se afla o fetiță de zece ani, oarbă din naștere și fără să poată vorbi, cu multiple crize epileptice, catatonică, în permanență cu risc de deces din cauza unor probleme respiratorii. Tatăl ei stătea în fiecare zi cu ea, lângă patul ei, citindu-i povești într-o engleză curată și plăcută ce ar fi făcut și un adult încăpățânat să adoarmă. O spăla, o schimba, îi punea muzică clasică să asculte pentru că acest gen de muzică îi plăcea mult fetiței și după observațiile lor, în timpul cât asculta muzică, crizele epileptice apăreau mai rar sau spre deloc. O plimba în căruciorul cu rotile, îi povestea cum în parcul de lângă spital un om dădea de mâncare unor porumbei, seara o mângâia pe creștet ca să adoarmă. În cele din urmă am intrat în vorbă cu tatăl acelei fetițe. După ce am aflat fiecare cu ce problemă venisem și ce făceam în viața de zi cu zi, i-am spus că sunt plăcut impresionat de modul în care zilnic face față acestei situații iar asta a trezit în mine un real respect. Mi-a spus că la început, și el și soția lui au fost profund tulburați, revoltați, supărați, neîmpăcați cu situația, furioși, tensionați, îngrijorați. Apoi, treptat, au înțeles că pentru ei și pentru cealaltă fiică mai mică– aceasta era fără probleme medicale-, singura opțiune sănătoasă a fost să ducă o viață firească: să iasă din casă, să vadă prieteni, să citească o carte, să râdă împreună, să se mențină fizic și psihic apți de muncă, să fie în continuare soți și părinți iubitori. El era electrician și avea propria firmă iar soția lui era fizioterapeut. Aproape tot timpul avea un cuvânt bun pentru fata care de ani buni zăcea nemișcată în pat; părea că suferința nu l-a acrit sufletește și nici nu i-a râncezit bunătatea; era prezent și atent și la nevoile emoționale ale celorlalți, acum își ducea crucea fără orice fel de comentariu. Știa că într-o zi va fi acolo pentru ultima oară, că într-o zi va fi chemat să fie martor la ultimele adieri de viață ale fiicei sale. Am văzut stând de veghe la patul acelei fete, rând pe rând, bunicuțe cu părul alb, unchi, mătuși, prieteni de familie, aproape toți liniștiți și împăcați, zâmbind cu drag către fata care nu le putea vedea chipul.

Zece zile în acest spital au însemnat din punct de vedere emoțional trăiri de o cromatică diferită de la un moment la altul; doar un crâmpei al ideii că viața copilului de lângă tine se poate scurge printre degete, mi-a adus în propria respirație frica, sentimentul de gol, de pierdere, de rupere, de a mă simți incomplet, de a mă afunda în frământarea sterilă a neputinței. M-am gândit la Dumnezeu și nu l-am certat ci am tăcut și m-am pus în cele din urmă cu botul pe labe. Și am acceptat că nu mai depinde de mine ci de el, de voia lui. Apoi a venit liniștirea sufletească odată cu aflarea ultimelor vești, apoi mulțumirea și recunoștința că din toată această experiență de viață se întrevede o ieșire la lumină.

Copilul cu handicap nu e un monstru; el are tot dreptul la atenția și dragostea părinților. Părintele cu un asemenea copil are tot dreptul la o viață firească, să plângă dar să mai și râdă din când în când.
Părintele cu un asemenea copil nu e un monstru, adeseori, sufletește vorbind, e mai sensibil, mai bun și mai iubitor decât mulți alții.

Numele fetiței era Faith (Credință).

Anunțuri

19 gânduri despre „Zece zile într-un spital din Londra

  1. Ela_30

    Foarte frumoasa descrierea parintelui care isi ingrijea fiica. Insa propozitia cu copilul cu handicap nu e un monstru m-a facut sa plang de durere. Numai faptul ca ai putut scrie aceasta idee, m-a ranit profund. Nu are sens sa argumentezi si sa convingi pe cineva de acest lucru. Cum adica el are tot dreptul la aentia si dragostea parintilor??? Nu e un drept sau o obligatie, e o traire de zi cu zi, e o dragoste neconditionata, care s-a nascut in mine ca mama din clipa in care mi-am tinut copilul in brate. Te rog sterge acea conluzie, strica tot articolul, Mama a unui copil cu dizabilitati grave.

    Răspunde
    1. psihologinsibiu Autor post

      Dragă Ela, ești o mamă ce își iubește copilul așa cum este el. Am întâlnit părinți, bunici și alte rude care nu erau capabili de așa ceva, nu se pot iubi ei între ei darămite să iubească necondiționat. Articolul este pentru noi, care mai șchiopătăm când vine vorba de iubire dar poate mai ales pentru ei.
      Gânduri de bine.
      Alex

      Răspunde
  2. Panainte Maricela

    Sper sa pot sa-mi pastrez seninatatea si bucuria de a trai asa cum este viata mea…Si mai presus de toate sa fiu sanatoasa ca sa pot fi mama Iuliei!!!!!

    Răspunde
  3. Lucia

    O poveste minunată despre și cu Oameni. Cred că și în spitalele noastre există nuanțe din povestire , dar de multe ori graba , furia , neacceptarea , ne fac să privim lucrurile diferit . Probabil și condamnarea din partea celorlalți , stigmatizarea și faptul că părem cu toții copleșiți de propriile suferințe ,ne fac să nu vedem frumusețea încercărilor , a provocărilor și să renunțăm câte puțin la a fi oameni.

    Răspunde
  4. Eva Verdes

    Rascolitoare poveste. M-a emotionat pana la lacrimi. Si pe mine m-a adus soarta in Anglia. Traiesc aici de sase luni. Fiica mea a fost acceptata la o universitate si am venit s-o ajut sa-si termine studiile. Acum cateva saptamani am ajuns la urgente si – desi am altele a-i reprosa sistemului medical de aici – am avut aceleasi experiente, surprinzatoare despre care povestiti. Cadre medicale profesioniste, amabile, zambitoare. Din fiecare gest al lor emana compasiunea si dorinta de a te face sa-ti fie un pic mai bine. Desi am ramas internata numai cateva ore, pana mi s-au facut niste analize, fiica mea si cu mine am fost intrebate daca nu dorim sa mancam ceva, ni s-au adus sandvisuri, cafea si ceai. La urgente era o coada imensa, salvari soseau aproape la fiecare cinci minute si paramedicii din salvare ramaneau cu pacientul adus pana ce acesta era preluat de personalul specializat. Cu toata aglomeratia, lumea era rabdatoare si zambitoare. Asistentele si medicii roiau in jurul bolnavilor – majoritatea persoane in varsta – cu rapiditate si dexteritate. Toata lumea era intampinata cu zambete si bunavointa, nici urma de acreala si plictisul din spitalele de acasa, sau de aluzia pentru spaga. E intradevar o alta lume.

    Răspunde
  5. lulia

    cateodata zambetul in societatea occidentala este impus ca norma de servici.si jignirea si agresiunea decare dau dovada unii pacienti din tara ,in afara nu se manifesta pt ca este sanctionata imediat legal. In Romania personalul medical este total insuficient raportat la norma de lucru,la nr de pacienti,la agresiunea verbala,psihica chiar fizica a celor care cred ca totul li se cuvine.Sunt oameni care asteapta numai sa primeasca de la societate ei nu au nici o contributie la asigarari sociale vin deja hotarati „sa faca panarama” pt ca nu patesc nimic si cred ca asa pot trece peste tot, bun simt,pacientii veniti inainte sau cu situatii mai grave

    Răspunde
  6. Romero

    Locuiesc in Londra de 15 ani. Lucrez si platesc taxe aici, si eu si sotia. Din pacate nu pot sa fiu de acord cu cele descrise mai sus. Am fost nevoit sa apelez la serviciile spitalelor de aici de mai multe ori dar experienta mea si a familiei mele a fost de fiecare data un cosmar. Plecand de la doctorul de familie de la care primesti pentru orice situatie universalul paracetamol, apoi la situatii in care doctorul cauta pe google sa gaseasca un raspuns pentru tine dar de cele mai multe ori raspunsul este ‘nu stiu’, crezand ca probabil totul este in inchipuirea noastra si nu exista nimic real care n-au adus acolo. Am schimbat doctorul de familie fara nici o diferenta, am fost in situatia in care fetita ce-a mica era cu temperatura de peste 40 de cateva zile iar doctorul de familie m-a trimis acasa spunand sa iau paracetamol ca o sa fie bine. Sigur ca dupa ce fetita incepuse sa o ia razna, sa aiba halucinatii… am mers la urgente la spital unde ce credeti? am fost trimis acasa cu acelasi paracetamol.. am revenit dupa cateva ore si a trebuit sa fac scandal, sa cheme politia si apoi la insistentele politistului au facut o radiografie constatant ca fetita este racita la plamani. Va mai pot da exemple in care faci analize apoi peste cateva zile esti anuntat ca s-au pierdut… Nu va mai uitati la sistemul medical britanic ca la ceva nemaipomenit, in realitate este departe de asa ceva. In Romania chiar daca mai trebuie sa dai cadouri macar o sa primesti un diagnostic cat de cat apropiat de adevar.

    Răspunde
    1. Nicolae D.

      Corect,asa este .Nu cum spune cea care a scris articolul si ai perie pe englezi,probabil ca nu a trebuit sa plateasca spitalizarea si nu a mai dat bani pe cafea sau ceai.Toti spun aici,nu doar romanii,ca sa te rogi sa nu fi bolnav aici in Anglia,caci mori cu zile la cat de prosti sunt doctorii.

      Răspunde
  7. getaghe

    Si eu am intrat in contact cu personalul medical din Marea Britanie in 2001. Fiica mea are tetrapareza spastica (este dependenta de fotoliul rulant) si trebuia sa i se injecteze toxina botulinica pentru a-i relaxa muschii. Persoanele care sufera de tetrapareza spastica sunt in permanenta incordate. Medicii de la Chelsea Hospital au hotarat ca apoi sa o imobilizeze in gips pentru 4 saptamani asa ca, a fost nevoie sa o adoarma pentru a-i putea imobiliza picioarele intr-o pozitie cat mai corecta posibil. Din acest motiv, am fost chemati la ora 07,30 dimineata, cu copilul nemancat si nebaut apa. Voiau sa fie siguri ca nu va voma la trezirea dupa anestezie. Am fost intampinati foarte amabil, introdusi intr-un salon imens, cu 10 paturi, fiecare pat fiind izolat printr-o perdea de restul incaperii. Am asteptat pana la ora 15,30 iar in acest interval s-au perindat tot felul de asistente si asistenti care mai completau ceva in fisa ei, au venit si medicul anestezist, cel care urma sa-i injecteze toxina si medicul care urma sa coordoneze imobilizarea in gips. Toti, fara exceptie, se purtau extraordinar de frumos cu noi. Aproape ca iti era jena sa intrebi cat mai dureaza, avand in vedere ca copilul incepuse sa planga de sete si de foame. La ora 15,30 i-au dat cu un gel pe mana stanga in timp ce eu ii povesteam ceva stand in dreapta ei si determinand-o astfel sa nu se uite in stanga, i-au introdus o branula si, prin ea, anestezicul. A adormit vorbind cu mine. Apoi au plecat cu ea impingandu-i patul care era pe roti si noi am ramas sa o asteptam. Dupa 40 de minute s-au intors. Mi-au zis ca se va trezi in 5 minute si ar fi bine sa ma asez asa cum eram cand a adormit. S-a trezit si nici astazi nu intelege cum a fost pusa in gips in timp ce vorbea cu mine. Nu a fost deloc traumatizata – asa cum ni s-a intamplat in Romania, la spitalul Marie Curie, unde mi-au smuls-o din brate si povesteste ca a fost dezbracata cu forta in timp ce striga dupa mine, i-au pus masca de oxigen in timp ce se zbatea si are si acum probleme cu mirosul oxigenului pe care inca il mai simte in nari atunci cand ii este frica de ceva (au trecut 10 ani de atunci). A mers increzatoare la spital, avand experienta din Marea Britanie, dar s-a ales cu un cosmar care inca o mai bantuie! Nu spun ca medicii din Marea Britanie sunt mai buni, din punctul meu de vedere NHS-ul (sistemul lor de sanatate) are mult mai multe probleme decat al nostru. Spun doar ca acolo, atunci cand interactionezi cu medicii (nu mai vorbim de asistente si infirmiere), nu te trateaza nimeni cu superioritate. In Romania, medicii te privesc „de sus”, sunt aroganti, nu stau de vorba cu pacientii, se enerveaza daca pui prea multe intrebari. Nu se obosesc sa iti explice si acest lucru creeaza confuzii si frustrari majore. Nu inteleg de ce se erijeaza in Dumnezeu. Sunt tot oameni, care si-au ales o alta profesie decat a pacientilor lor! Acest lucru este valabil si pentru cei din invatamant. Si aici se intampla la fel. Daca mergi la scoala sa vorbesti cu vreun profesor primesti aceeasi atitudine, rece si aroganta!
    In ceea ce priveste copilul cu dizabilitati, societatea noastra nu este educata sa accepte si sa integreze persoane cu handicap. Imi amintesc cum, atunci cand era mai mica, fiica mea ma inteba de ce se uita oamenii lung la ea. Unii dintre ei aveau impresia ca daca se uita cu compasiune si mai rostesc si un „saracuta, ce pacat de ea!”, devin mai simpatici decat cei care se opreau si se uitau lung! Acum le zambeste si le face cu mana. Pe ea o ajuta sa nu se mai simta ca fiind diferita, iar pe ei ii dezarmeaza. Nu stiu cum sunt alti parinti dar eu sunt foarte mandra de copilul meu. Acum este studenta si a treminat prima sesiune cu media 9. Cateva colege i-au spus ca e posibil sa ia bursa si e foarte fericita!

    Răspunde
  8. Roman in UK

    ca unul care a trecut si el printr-un spital din Marea Britanie, pot confirma cele de mai sus: este intr-adevar o diferenta mare intre sistemul medical din romania si sistemul medical britanic

    Răspunde
  9. Carmen

    Si eu sunt mama unui copil cu dizabilitati.. copil care a devenit, de fapt, tanar… Are autism si a fost diagnosticat cand avea 3 ani si jumatate.. atunci medicii ne-au spus ca nu putem face nimic cu el si ca ar fi bine sa-l abandonam si sa facem altul.. Nu numai ca nu l-am abandonat dar am luptat pentru el si inca luptam in fiecare zi… Am fost si noi, la inceput, revoltati, deznadajduiti, disperati, dar, apoi, am inteles ca, daca vom continua sa fim asa, nu il vom ajuta cu nimic. Am acceptat si am inteles ca, poate, am fost alesi in mod special pentru asta….
    Am fondat o organizatie de parinti care acum ofera servicii atat copiilor cat si adultilor cu autism si am reusit chiar sa schimbam lucrurile in bine… prima mare realizare este cea prin care autismul este recunoscut si dupa varsta de 18 ani, pana in 2013 procedura fiind cea de schimbare a diagnosticului in schizofrenie… incet, incet, se misca ceva si in tara asta.. poate prea greu pentru ca baiatul meu sa mai prinda ceva, dar, macar, pentru cei ce vin din urma…
    Avem o viata normala: inca un copil sanatos, slujbe, prieteni, mergem in concedii si asa ar trebui sa fie pentru toti parintii care au un copil cu dizabilitati in Romania!

    Răspunde
  10. Pingback: Un român povestește despre “experiența” sa într-un spital din Londra - Gazeta de România

  11. Mio

    Mă bucur să citeasc aceste rânduri frumoase și adevărate.Fiul meu a fost operat la Evelina children’s hospital,consultantul a fost de o blândețe de nedescris,tot personalul a fost minunat.

    Răspunde
  12. Aurora

    Da asa este si eu am star intrun spital din harefield ffff placut si primitor nu mai zic de personalul de acolo niste ingeri trimisi de dumnezeu daca ar exista si in romania asa ceva la noi daca nu le bagi in buzunar nu se uita la tine nici intro 100 de ani nu vom ajunge ca in tarile cuvilizate

    Răspunde
  13. Evelina Elena Radu

    Am lucrat intr-un spital privat din UK timp de 9 ani jumate. Atmosfera la locul de munca asa era si asa a ramas. Bolnavii erau din comunitatea in care locuiam ( prieteni, vecini, rude, parintii si bunicile prietenilor mei). In anii din urma cind mama mea a fost internata in Romania am avut experiente mai putin placute la spitalul Vasluian! Acum am vazut ca lucrurile incep sa se mai indrepte! Vad mai multa compasiune si atentie din partea asistentelor medicale. Dar mai este mult pina vom ajunge la acest nivel. Directorii si sefii de sectie ar trebuie sa impuna un comportament adecvat tuturor celor care lucreaza in acea institutie! Bolnavul si familia lui ar trebui sa nu se mai lase calcati in picioare de acesti angajati ai spitalului! Trebuie sa ia pozitie in fata celor care nu isi iubesc munca, in fata celor care abuzeaza prin cuvinte si comportament bolnavul care este de fapt familia lui!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s